Text premiat cu MENȚIUNE la cea de a XXI-a ediție a Festivalului–concurs național de proză scurtă „GIB I.MIHĂESCU”

                              Copilărie

                                        Fără cuvinte

 

poor boy

 

E aproape prânzul, strada e pustie. Singurul care pășește pe una din străzile satului e Andrei. Nu are încă cinci ani împliniți și nu ar trebui să fie neînsoțit la această vârstă. Aflând de faptul că Andrei a plecat în căutarea tatălui său, acesta din urmă pleacă să-l caute pe străzi. Câteodată am nevoie de ajutor la treburile casnice și omul acesta lucrează cu ziua . Nu prea mai găsești pe cineva liber și dispus să lucreze cu ziua. Știu că nu e indicat ca un copil să stea în preajma cuiva care muncește. M-am gândit la siguranța copilului, dar mi-a fost milă. Nu puteam nici să-i refuz șansa de a câștiga ceva bani, dar îmi era milă și de Andrei. A devenit o obișnuință să ofer prânzul unui om care muncește la mine și are o situație financiară precară acasă. Așa mă asigur că a mâncat și obține putere de muncă.

Nu e prima oară când Andrei mănâncă la mine, dar e prima oară când îl văd așa flămând. A mai stat câteva zile la mine, în iarnă, când mama lui era în spital cu cel mic, răcit, așa cum a stat și fratele lui când Andrei era la spital cu pneumonie. Se urcă direct la locul obișnuit la masa din bucătărie. Nerăbdător, cu mânuțele spălate în grabă, încă murdare, înghesuie în guriță, rând pe rând , nici el nu știe ce. Pâine cu mămăligă, salam cu cârnați, telemea cu brânză topită. Nu mai conta ordinea și gustul. Îmi era teamă că se îneacă, ceea ce chiar s-a întâmplat. Degeaba insistam să nu se grăbească, că nu-i ia nimeni mâncarea din față, Andrei se grăbea să mănânce. Rar îmi e dat să văd astfel de cazuri și să mă simt neputincioasă. M-a impresionat până la lacrimi. Ce nedreaptă e viața asta. Dacă m-aș fi născut bogată. Mi-ar fi plăcut să-mi deschid un orfelinat, să mă asigur că zâmbetele sunt de nelipsit pe fețele copiilor. Nu cred că aș putea salva toți copiii proveniți din familii sărace, dar măcar pe unii. Aș încerca.

Cunosc familia lui Andrei de mult. Mama lui are un băiat și o fată dintr-o primă relație, un băiat din altă relație care locuiește cu tatăl lui, două fete pe care le-am botezat, pe Andrei și fratele lui mai mic Ștefan cu un alt bărbat.

Primii doi copii și cele două fete, surorile lui sunt în plasament. Se spune că tatăl lui Andrei ar fi profitat de sora vitregă care avea pe atunci nouă ani. Îmi aduc aminte cât de afectată am fost când am aflat, am certat-o pe femeia căruia i-am botezat cele două fete, căci știa și nu a făcut nimic. Mai mult, după ce protecția copilului au luat copiii, în loc să-l părăsească a rămas alături de el. I-a făcut ”cadou” încă doi băieți. Pe Andrei și Ștefan. Mă întreb  până unde poate ajunge ignoranța? Care e mai rău dintre ei?

Mi-a spus cineva o dată că „dacă vrei să ajuți, nu judeca”. Drept. Nu sunt de vină copiii pentru iresponsabilitatea părinților. Să oferi hrană, haine și iubire unor copii e o binecuvântare.

În momentul acesta cei doi concubini sunt separați. Ea locuiește cu familia ei, unii dintre ei cu probleme mentale, într-o casă dărăpănată, iar el într-o casă părăsită lângă calea ferată. O locuință fără curent, apă și alte utilități.

Ștefan nu are încă doi ani, nu înțelege multe, poate înțelege doar foamea, dar Andrei e isteț. Nu vrea să stea cu mama lui, dar nu poate nici cu tatăl lui pentru că nu poate să depășească bezna de acolo. Ce e de făcut? Cum poți să ajuți niște oameni care nu se ajută ei să-și depășească condiția?

De multe ori mă gândesc că poate într-o zi cineva va suna din nou la protecția copilului. Poate ați crede că e mai bine așa. Am crezut și eu asta până am văzut cât de infect e sistemul și cât au de suferit copiii în urma unei legislații defecte.

Acum patru ani, când un „ binefăcător” a anunțat protecția copilului de grajdul infect în care locuia acești copii, m-am gândit și eu „ poate e mai bine pentru copii.” Iubeam fetele, le iubesc și țin legătura cu ele. Sunt absolut minunate și acum radiază de fericire.

Întotdeauna există un dar . Traumele copiilor provin dintr-o succesiune de întâmplări. Se iau copiii brusc din sânul familiei, sunt duși într-un centru de plasament, cazați separat, pe vârste. Acolo nimeni nu e dispus să se poarte cu afecțiune. Își fac treaba mecanic. Între timp birocrația înceată investighează, oferă părinților oportunitatea de a-și lua copiii înapoi, în urma îndeplinirii unor condiții. Dacă părinții nu reușesc sau nici nu încearcă să îndeplinească condițiile sunt trimiți la familii în plasament. Alte schimbări, altă birocrație până instanța decide că prinții sunt decăzuți din drepturi. Atunci de pregătește dosarul de adopție.

Vin primii posibili părinți adoptivi. Se programează o succesiune de vizite, timp petrecut împreună cu copiii. Explicații, răspunsuri la întrebările copiilor. Alte speranțe. Dacă au stat la familia unde au fost repartizați luni sau ani, inevitabil s-au atașat emoțional. Apoi vine vestea că e posibil să aibă o a treia pereche de părinți îi dezorientează. Să se bucure că cineva îi vrea sau să fie triști că îi vor părăsi pe părinții maternali?

Următorul pas e incert. Vor fi sau nu adoptați? Dacă după câteva luni de întâlniri cu posibilii părinți adoptivi ceva merge rău?. Poate nu există chimie, poate dosarul are o problemă și se respinge adopția. Copiii se vor întreba „ am fost din nou părăsiți?” , „ de ce nu ne vrea nimeni?” sau cine știe ce alte întrebări le mai trece prin cap unor copii ale căror sentimente nu au contat niciodată. Nici pentru părinți, nici pentru statul român.

Vestea că mama lui Andrei este din nou însărcinată m-a întristat. Alt copil chinuit, care va crește flămând, sau poate va avea un minim de mâncare , dar asta înseamnă să crești un copil? Să-i pui pe masă ceva de mâncare și atât? Oare ce educație vor avea acești copii cu fețe inocente, murdare, crescuți fără reguli, unde cei șapte ani de acasă nu au existat niciodată. Unde școala va fi poate,prin mila unora, posibilă , un timp.

Cine o să-i trezească să meargă la școală?

Cine o să le pună pachet și ce ?

Cine le va spune că fără respectarea unor reguli șansele lor în societate sunt minime sau egale cu zero?

Îl întreb pe Andrei dacă vrea să meargă la mama lui. Spune tare și hotărât „ nu” . Seara, bezna din locuința de lângă calea ferată, nu-i lasă nici o altă opțiune și ajunge acolo unde nu-ți dorește.

„ Moare de foame cine se nutrește cu speranță”, dar de câtă speranță e nevoie pentru a umple burțile unor copii nevinovați, a multor copii, poate mai mulți decât ne-am fi închipuit noi vreodată.

Mă uit lung în ochii acestui copil și realizez din nou cât de nedreaptă e viața. Foamea ucide sufletul, educația și visul. Da, foamea ucide speranța, deși se spune că speranța moare ultima. În ochii acestor copii chinuiți de soartă nu se zărește nici urmă de speranță. Poate pentru că nici nu știu ce este, pentru că nu au cunoscut-o.

Sentimentul de neajutorare încă este cuibărit adânc în pieptul meu. Oare noi ceilalți cum putem pune capul liniștit pe pernă? Putem să le cumpărăm haine din când în când, încălțăminte, putem să-i hrănim, dar gestul este nesemnificativ. Nu le putem cumpăra o familie, educația, copilăria și nici măcar afecțiunea permanentă.

Câteodată mă cert cu Dumnezeu și-l întreb  de ce se nasc copii în familii care nu-i doresc. Sunt atât de multe cupluri care se străduiesc să aibă propriul copil. De ce nu există echilibru. Deși, dacă am fi la fel,viața ar fi plictisitoare. Să fim diferiți e necesar, poate.Știu că nu e El de vină, dar omul e construit în așa fel încât trebuie să dea vina pe cineva. Cred că de fapt mă cert cu mine. Caut soluțiile acolo unde nu e putere. Sunt doar un om. Nimic mai mult.

E seară. Andrei s-a întors la mama care se laudă în sat  „ –  Îl dau la taică-su , să se spele pe cap cu el. „ . Aceeași femeie care spune că va lăsa copilul pe care îl va naște peste câteva luni în spital. Mă gândesc că poate e mai bine așa. Poate noul născut are șanse mai mari să fie adoptat înainte să simtă traume. Poate are o speranță, o șansă să nu se simtă nedorit. Să nu fie afectat de condițiile inumane la care soarta i-a condamnat.

Oare câte suflete chinuite  asemeni lui Andrei mai sunt? Uitați de lume, invizibili, ignorați , flămânzi și sălbatici. Povestea copiilor închiși în lumea lor proprie, crescuți singuri de părinți dezinteresați și săraci, unde singurul venit stabil este alocația. Atâtea suflete fără șansa la o viață decentă care supraviețuiesc cumva foametei, frigului și inculturii. Atâtea povești de groază care demonstrează că viața bate filmul, iar noi suntem doar actori ai unui film mut. Un film fără cuvinte și crunt de dureros pentru unii.

Andrei e doar unul dintre copiii abandonați de viață, de societatea care evoluează fără ei, lăsând în urmă viitorul țării. Acești copii vor fi locuitorii fără educație care nu au șansa unui trai decent, au șansa de a ajunge slugi. Adulții de mâine care vor fi sclavi liberi  într-o democrație mincinoasă, unde sunt liberi doar cei  care luptă. Pentru că acestor copii li s-a furat șansa la o viață normală.

Cine e Andrei? E copilul nedorit, flămând,înfrigurat, abandonat, lipsit de iubire . Andrei e copilul fără cuvinte care strigă și pe care nimeni nu-l aude pentru că lumea e surdă și oarbă. Acolo, unde, sufletele inocente sunt condamnate încă de la naștere să respire aerul poluat pe care omenia îl lasă în urmă pentru ei. Îi condamnă la o viață fără cuvinte.

AUTOR-     Vero Budea

Reclame

8 gânduri despre „Text premiat cu MENȚIUNE la cea de a XXI-a ediție a Festivalului–concurs național de proză scurtă „GIB I.MIHĂESCU””

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s